Educaţia este un fenomen existenţial, o formă de manifestare a realităţii
socio-umane. Inerentă vieţii sociale, educaţia este o realitate acţională direct
perceptibilă mai ales la nivelul întâlnirii dintre generaţii, este cognoscibilă
din urmele lăsate de istoria civilizaţiilor (documente, instituţii şi nu
numai) şi logic deductibilă în abordarea sistemică a evoluţiei
societăţii în care există diferenţe mari de potenţial de cunoaştere ce tind,
legic, către echilibru. Echilibrarea continuă se realizează într-un proces
comunicaţional – schimb de informaţii – şi se supune legilor acestuia. Educaţia
ţine de natura socială a comunităţilor umane.
Educaţia este o acţiune conştientă, specific
umană prin faptul că are un motiv voluntar –intenţia
de a induce o modificare la nivelul sistemului de personalitate al celui educat
- şi urmăreşte un scop bine definit – precizează conţinutul sporului de
cunoaştere (teoretică sau practică), a eficienţei acţionale şi/sau modificarea
atitudinală ce urmează a fi indus/e. Partenerii acţiunii educative
coparticipă la realizarea scopului pe măsura capacităţilor proprii de
conştientizare şi înţelegere a finalităţii urmărite. Educatorul ştie
ce urmăreşte a obţine la nivelul sistemului psihocomportamental al educatului,
educatul înţelege (pe măsura vârstei şi a particularităţilor individuale) şi
acceptă modificările propuse de educator, îşi însuşeşte, parţial sau integral,
scopul propus ca parte a propriului sistem motivaţional. A urmări scopuri
ascunse educatului sau altele decât cele declarate nu înseamnă educaţie ci manipulare,
acţiune corelată educaţiei dar etic indezirabilă.
Educaţia permanentă – desemnează totalitatea influenţelor deliberate cărora le este supusă persoana
pe tot parcursul vieţii şi în fiecare moment al acesteia. Este preponderent
educaţie informală. Educaţia permanentă are cea mai largă sferă şi in Dacă
pentru educaţie sunt hotărâtori factorii sociali, pentru autoeducaţie factorii
exteriori singuri nu conţin elementele necesare, sufuciente pentru a o declanşa
în afara condiţiilor interne (subiective) sau mai bine spus chiar a unui nivel
al dezvoltării personale (interioare) morale şi spirituale deoarece viaţa
psihică, spirituală îşi are „legile ei”, desăvârşirea ei nefiind condiţionată întru-totul
de mediul social.clude educaţia şcolară şi cea continuă. Problemele pentru
educaţie dau într-o anumită măsură răspunsuri şi pentru autoeducaţie.
Cercetările
experimentale în domeniul autoeducaţiei fiind foarte reduse nu există o
problematică şi o metodologie adecvată pentru autoeducaţie aşa cum există
pentru educaţie. Ca nivelul cel mai înalt al educaţiei, autoeducaţia potenţează
rezultatele educaţiei formale, nonformale şi informale, care la rândul lor
cedează locul educaţiei permanente care nu se poate realiza fără autoeducaţie.
O definiţie a autoeducaţiei rezumă pe scurt esenţa acesteia: „Autoeducaţia este o activitate conştietă,
constantă, organizată, orientată spre atingerea perfecţionării (formării) propriei
personalităţi, potrivit unei decizii personale de autoangajare şi de depunere a
unui efort propriu”.
Preocuparea
autoformativă se dezvoltă în procesul schimbării poziţiei personalităţii în
interrelaţii cu lumea exterioară, cea dintâi devenind proritară, preocupare ce
apare la sfârşitul preadolescenţei şi începutul adolescenţei în care se
accentuează năziunţa spre realizarea de sine, autodepăşire şi creativitate.
Componentele
motivaţionale ale autoeducaţiei sunt date de modelul şi idealul de viaţă, ce devin
scopuri ale autoeducaţiei, scopuri care spre deosebire de scopul acţiunii
educative sunt alese şi precizate de subiectul însuşi şi trăite de el ca ceva
propriu. Nu orice raportare la model interesează autoeducaţia, ci numai când
alegerea conştientă a unui model devine o preocupare fundamentală pentru
subiect. Intenţiile autoeducative cresc proporţional în intensitate şi
frecvenţă pe măsura alegerii unui model de viaţă şi a formulării apoi a unui
ideal propriu de viaţă tangibil.
Pentru
alegerea unui model sau ideal de viaţă subiectul trebuie să ştie ce vrea şi
pentru aceasta trebuie să ştie cine este? Ce înseamnă cunoaşterea de sine? Cum
îţi dai seama că te cunoşti pe tine? Iată câteva întrebări care fac din
autocunoaştere nu un act facil, nici un act care se reduce doar la a cunoaşte
câte ceva despre aptitudini, temperament, caracter, inteligenţă... ci la un act
ce presupune permanente autoevaluări la toate nivelele personalităţii.
A-ţi înţelege
modul propriu de a fi vine din înţelegerea felului în care fiecare îmbină toate
componetele personalităţii într-un tot unitar, la care se adaugă experienţa de
viaţă şi modul valorificării acesteia. Numai după găsirea unei identităţi cât
mai autentice ca să-l definească pe subiect în ceea ce este el cu adevărat
personal, poate alege un mod de viaţă şi un model (de
autodidact) care
să-l ajute să se definească cel mai bine, corespunzând aspiraţiilor sale la
toate nivelele vieţii.
Contribuind la
o creştere a conştiinţei de sine, la acea maturitate subiectivă, sporind capacitatea
de autoreflecţie şi autoanaliză, autoeducaţia este o muncă migăloasă,
insinuasă, perseverentă cu sine, o adevărată luptă cu sine – pentru că nimic nu
poate fi mai tainic în construcţia omului decât ceea ce face şi pune el însuşi
în mod conştient şi cu stăruinţă. După căutarea sau alegerea unui model de a fi
sau de a trăi se trece apoi la un program ferm bine chibzuit în care dominanta
morală şi spirituală are prioritate. De fapt, în programul de autoformare lupta
se duce pe două fronturi: cu sine (cu inerţia, rutina, blazarea, slăbiciunile,
obişnuinţele negative, prejudecăţi, complexe, supreficialitate...) şi cu lumea
exterioară (cu imoralitatea vieţii, modelele
negative...).
A fi capabil de autoeducaţie înseamnă a fi ajuns deja
la un nivel de responsabilitate şi autonomie morală, la un nivel de înţelegere
şi de pregătire pe baza căreia poţi acţiona îndependent asupra ta, să ai simţul
autocritic, valorizând mai mult aspectul cunoaşterii de sine decât lucrurile
exterioare.
Autoeducaţia
are diferite grade de realizare, devenind autodepăşire numai când cel ce o urmează
face dovada concretă că şi-a înfrânt câteva defecte, a respectat un program
riguros de lucru, că a obţinut câteva victorii asupra lui modificând pozitiv
atitudinea sa. Regăsim această efervescenţă intelectuală şi creativă, această
voinţă spirituală activă şi această exigenţă de sine crescută la marile
personalităţi culturale din toate timpurile care în acelaşi timp în care erau
filosofi (Socrate, Eliade) sau genii literare (Eminescu) sau artişti (Motzart,
Brâncuşi) erau şi autodidacţi în sensul cel mai deplin şi mai autentic al
cuvântului.
Există o serie
de metode şi procedee de autoeducaţie dar nu la modul general ci ele vor fi particularizate
şi incluse într-un program autoformativ: jurnalul intim, autoobservaţia, autoexersarea,
autodezaprobarea, constrângerea, critica şi autocritica, autocontrolul,
sugestia, audierea de conferinţe, spectacole, seri literare, lectură,
rugăciune, muncă, sport... De exemplu: excesul la TV sau Internet, dorinţa de a
scăpa de unele obişnuinţe rele sau timiditate pot fi corectate prin stabilirea
unui program şi silirea de a-l respecta, program ce constituie una din etapele principale
al oricărui plan de autoeducaţie în general:
1. existenţa unei
dorinţe şi voinţe puternice pentru schimbare;
2. conştiinţa clară
a insuficienţelor personale;
3. stabilirea unui
program de lucru cu sine;
4. aprecierea
rezultatelor şi decizia privind conduita în continuare;
Necesitatea educaţiei permanente a fost intuită încă
de pe vremea clasicilor pedagogiei universale; J.A. Comenius afirma: „pentru
fiecare individ, viaţa este o şcoală, de la leagăn până la moarte”. În
societatea contemporană, datorită ritmului rapid al transformărilor, ritm ce a
trecut de la o progresie aritmetică la una geometrică şi a ajuns în final să
fie exprimat printr-o funcţie exponenţială, educaţia permanentă devine o
necesitate absolută.
Aceasta este singura soluţie pentru ca individul să
facă faţă cu succes cerinţelor societăţii, integrându-se activ şi creator în
comunitatea din care face parte. Educaţia permanentă este complementară celei
de tip şcolar. Ea urmăreşte înzestrarea individului cu tehnica de a învăţa
toată viaţa, mai cu seamă, cu cea de a „învăţa cum să înveţe”, tehnică posibil
de dobândit doar pe baza formării unor disponibilităţi psihice de gen.
Ca şi
concepţie educaţională novatoare, educaţia permanentă a apărut în arealul educaţiei adulţilor şi aceasta nu
întâmplător, deoarece urmărea completarea carenţelor educaţiei iniţiale şi/sau
pregătirea profesională a individului pentru a face faţă condiţiilor revoluţiei
tehnicoştiinţifice contemporane. ând aceste caracteristici conceptuale,
profesorul Jinga propune abordarea educaţiei permanente ca „un ansamblu de mijloace
puse la dispoziţia oamenilor de orice vârstă, sex, situaţie socială şi
profesională, pentru ca ei să nu înceteze să se formeze de-a lungul vieţii, cu
scopul de a-şi asigura deplina dezvoltare a facultăţilor şi participarea
eficientă la progresul societăţii” (Jinga, I., 2001, p.165).
Vorbind de educaţie permanentă, nu se poate să nu
atingem şi subiectul autoeducaţiei, aceasta, din urmă, fiind un mijloc
important de realizare a primei. În cazul autoeducaţiei avem de a face cu o
schimbare radicală de paradigmă, şi anume identificarea actorilor procesului
educativ, subiectul şi obiectul, într-o singură persoană. Astfel, autoeducaţia
este o „educaţie pe cont propriu”.
Analiza
conceptului din punct de vedere psihopedagogic relevă prezenţa unei condiţii esenţiale pentru
declanşarea proceselor intrinseci autoeducaţiei, anume formarea „conştiinţei de
sine” a individului supus procesului educativ. După cum este cunoscut, acest fapt
îşi are originea, de-a lungul ontogenezei, în jurul perioadei de sfârşit a
preadolescenţei şi a debutului adolescenţei. Procesul autoeducaţional presupune
un efort de voinţă şi implicare majoră din partea subiect/obiectului actului
educativ, fiind şi în acest sens, unul complementar educaţiei iniţiale. Raportul
educaţie – educaţie permanentă – autoeducaţie este unul de ordin dialectic.
Astfel, iniţiatic, educaţia creează condiţiile necesare declanşării proceselor
de educaţie permanentă şi autoeducaţie, cedând mai apoi teren în faţa acestora.
Pentru explicarea caracterului dialectic al acestei relaţii propunem o schemă comprehensivă
cu repere cronologice de principiu în ontogeneză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu