Delimitarea Conceptelor

Educaţia este un fenomen existenţial, o formă de manifestare a realităţii socio-umane. Inerentă vieţii sociale, educaţia este o realitate acţională direct perceptibilă mai ales la nivelul întâlnirii dintre generaţii, este cognoscibilă din urmele lăsate de istoria civilizaţiilor (documente, instituţii şi nu numai) şi logic deductibilă în abordarea sistemică a evoluţiei societăţii în care există diferenţe mari de potenţial de cunoaştere ce tind, legic, către echilibru. Echilibrarea continuă se realizează într-un proces comunicaţional – schimb de informaţii – şi se supune legilor acestuia. Educaţia ţine de natura socială a comunităţilor umane.

Educaţia este o acţiune conştientă, specific umană prin faptul că are un motiv voluntar –intenţia de a induce o modificare la nivelul sistemului de personalitate al celui educat - şi urmăreşte un scop bine definit – precizează conţinutul sporului de cunoaştere (teoretică sau practică), a eficienţei acţionale şi/sau modificarea atitudinală ce urmează a fi indus/e. Partenerii acţiunii educative coparticipă la realizarea scopului pe măsura capacităţilor proprii de conştientizare şi înţelegere a finalităţii urmărite. Educatorul ştie ce urmăreşte a obţine la nivelul sistemului psihocomportamental al educatului, educatul înţelege (pe măsura vârstei şi a particularităţilor individuale) şi acceptă modificările propuse de educator, îşi însuşeşte, parţial sau integral, scopul propus ca parte a propriului sistem motivaţional. A urmări scopuri ascunse educatului sau altele decât cele declarate nu înseamnă educaţie ci manipulare, acţiune corelată educaţiei dar etic indezirabilă.

Educaţia permanentă – desemnează totalitatea influenţelor deliberate cărora le este supusă persoana pe tot parcursul vieţii şi în fiecare moment al acesteia. Este preponderent educaţie informală. Educaţia permanentă are cea mai largă sferă şi in Dacă pentru educaţie sunt hotărâtori factorii sociali, pentru autoeducaţie factorii exteriori singuri nu conţin elementele necesare, sufuciente pentru a o declanşa în afara condiţiilor interne (subiective) sau mai bine spus chiar a unui nivel al dezvoltării personale (interioare) morale şi spirituale deoarece viaţa psihică, spirituală îşi are „legile ei”, desăvârşirea ei nefiind condiţionată întru-totul de mediul social.clude educaţia şcolară şi cea continuă. Problemele pentru educaţie dau într-o anumită măsură răspunsuri şi pentru autoeducaţie.

Cercetările experimentale în domeniul autoeducaţiei fiind foarte reduse nu există o problematică şi o metodologie adecvată pentru autoeducaţie aşa cum există pentru educaţie. Ca nivelul cel mai înalt al educaţiei, autoeducaţia potenţează rezultatele educaţiei formale, nonformale şi informale, care la rândul lor cedează locul educaţiei permanente care nu se poate realiza fără autoeducaţie. O definiţie a autoeducaţiei rezumă pe scurt esenţa acesteia: „Autoeducaţia este o activitate conştietă, constantă, organizată, orientată spre atingerea perfecţionării (formării) propriei personalităţi, potrivit unei decizii personale de autoangajare şi de depunere a unui efort propriu”.

Preocuparea autoformativă se dezvoltă în procesul schimbării poziţiei personalităţii în interrelaţii cu lumea exterioară, cea dintâi devenind proritară, preocupare ce apare la sfârşitul preadolescenţei şi începutul adolescenţei în care se accentuează năziunţa spre realizarea de sine, autodepăşire şi creativitate.

Componentele motivaţionale ale autoeducaţiei sunt date de modelul şi idealul de viaţă, ce devin scopuri ale autoeducaţiei, scopuri care spre deosebire de scopul acţiunii educative sunt alese şi precizate de subiectul însuşi şi trăite de el ca ceva propriu. Nu orice raportare la model interesează autoeducaţia, ci numai când alegerea conştientă a unui model devine o preocupare fundamentală pentru subiect. Intenţiile autoeducative cresc proporţional în intensitate şi frecvenţă pe măsura alegerii unui model de viaţă şi a formulării apoi a unui ideal propriu de viaţă tangibil.

Pentru alegerea unui model sau ideal de viaţă subiectul trebuie să ştie ce vrea şi pentru aceasta trebuie să ştie cine este? Ce înseamnă cunoaşterea de sine? Cum îţi dai seama că te cunoşti pe tine? Iată câteva întrebări care fac din autocunoaştere nu un act facil, nici un act care se reduce doar la a cunoaşte câte ceva despre aptitudini, temperament, caracter, inteligenţă... ci la un act ce presupune permanente autoevaluări la toate nivelele personalităţii.

A-ţi înţelege modul propriu de a fi vine din înţelegerea felului în care fiecare îmbină toate componetele personalităţii într-un tot unitar, la care se adaugă experienţa de viaţă şi modul valorificării acesteia. Numai după găsirea unei identităţi cât mai autentice ca să-l definească pe subiect în ceea ce este el cu adevărat personal, poate alege un mod de viaţă şi un model (de

autodidact) care să-l ajute să se definească cel mai bine, corespunzând aspiraţiilor sale la toate nivelele vieţii.

Contribuind la o creştere a conştiinţei de sine, la acea maturitate subiectivă, sporind capacitatea de autoreflecţie şi autoanaliză, autoeducaţia este o muncă migăloasă, insinuasă, perseverentă cu sine, o adevărată luptă cu sine – pentru că nimic nu poate fi mai tainic în construcţia omului decât ceea ce face şi pune el însuşi în mod conştient şi cu stăruinţă. După căutarea sau alegerea unui model de a fi sau de a trăi se trece apoi la un program ferm bine chibzuit în care dominanta morală şi spirituală are prioritate. De fapt, în programul de autoformare lupta se duce pe două fronturi: cu sine (cu inerţia, rutina, blazarea, slăbiciunile, obişnuinţele negative, prejudecăţi, complexe, supreficialitate...) şi cu lumea exterioară (cu imoralitatea vieţii, modelele

negative...).

A fi capabil de autoeducaţie înseamnă a fi ajuns deja la un nivel de responsabilitate şi autonomie morală, la un nivel de înţelegere şi de pregătire pe baza căreia poţi acţiona îndependent asupra ta, să ai simţul autocritic, valorizând mai mult aspectul cunoaşterii de sine decât lucrurile

exterioare.

Autoeducaţia are diferite grade de realizare, devenind autodepăşire numai când cel ce o urmează face dovada concretă că şi-a înfrânt câteva defecte, a respectat un program riguros de lucru, că a obţinut câteva victorii asupra lui modificând pozitiv atitudinea sa. Regăsim această efervescenţă intelectuală şi creativă, această voinţă spirituală activă şi această exigenţă de sine crescută la marile personalităţi culturale din toate timpurile care în acelaşi timp în care erau filosofi (Socrate, Eliade) sau genii literare (Eminescu) sau artişti (Motzart, Brâncuşi) erau şi autodidacţi în sensul cel mai deplin şi mai autentic al cuvântului.

Există o serie de metode şi procedee de autoeducaţie dar nu la modul general ci ele vor fi particularizate şi incluse într-un program autoformativ: jurnalul intim, autoobservaţia, autoexersarea, autodezaprobarea, constrângerea, critica şi autocritica, autocontrolul, sugestia, audierea de conferinţe, spectacole, seri literare, lectură, rugăciune, muncă, sport... De exemplu: excesul la TV sau Internet, dorinţa de a scăpa de unele obişnuinţe rele sau timiditate pot fi corectate prin stabilirea unui program şi silirea de a-l respecta, program ce constituie una din etapele principale al oricărui plan de autoeducaţie în general:

1. existenţa unei dorinţe şi voinţe puternice pentru schimbare;

2. conştiinţa clară a insuficienţelor personale;

3. stabilirea unui program de lucru cu sine;

4. aprecierea rezultatelor şi decizia privind conduita în continuare;

Necesitatea educaţiei permanente a fost intuită încă de pe vremea clasicilor pedagogiei universale; J.A. Comenius afirma: „pentru fiecare individ, viaţa este o şcoală, de la leagăn până la moarte”. În societatea contemporană, datorită ritmului rapid al transformărilor, ritm ce a trecut de la o progresie aritmetică la una geometrică şi a ajuns în final să fie exprimat printr-o funcţie exponenţială, educaţia permanentă devine o necesitate absolută.

Aceasta este singura soluţie pentru ca individul să facă faţă cu succes cerinţelor societăţii, integrându-se activ şi creator în comunitatea din care face parte. Educaţia permanentă este complementară celei de tip şcolar. Ea urmăreşte înzestrarea individului cu tehnica de a învăţa toată viaţa, mai cu seamă, cu cea de a „învăţa cum să înveţe”, tehnică posibil de dobândit doar pe baza formării unor disponibilităţi psihice de gen.

Ca şi concepţie educaţională novatoare, educaţia permanentă a apărut în arealul educaţiei adulţilor şi aceasta nu întâmplător, deoarece urmărea completarea carenţelor educaţiei iniţiale şi/sau pregătirea profesională a individului pentru a face faţă condiţiilor revoluţiei tehnicoştiinţifice contemporane. ând aceste caracteristici conceptuale, profesorul Jinga propune abordarea educaţiei permanente ca „un ansamblu de mijloace puse la dispoziţia oamenilor de orice vârstă, sex, situaţie socială şi profesională, pentru ca ei să nu înceteze să se formeze de-a lungul vieţii, cu scopul de a-şi asigura deplina dezvoltare a facultăţilor şi participarea eficientă la progresul societăţii” (Jinga, I., 2001, p.165).

Vorbind de educaţie permanentă, nu se poate să nu atingem şi subiectul autoeducaţiei, aceasta, din urmă, fiind un mijloc important de realizare a primei. În cazul autoeducaţiei avem de a face cu o schimbare radicală de paradigmă, şi anume identificarea actorilor procesului educativ, subiectul şi obiectul, într-o singură persoană. Astfel, autoeducaţia este o „educaţie pe cont propriu”.

Analiza conceptului din punct de vedere psihopedagogic relevă prezenţa unei condiţii esenţiale pentru declanşarea proceselor intrinseci autoeducaţiei, anume formarea „conştiinţei de sine” a individului supus procesului educativ. După cum este cunoscut, acest fapt îşi are originea, de-a lungul ontogenezei, în jurul perioadei de sfârşit a preadolescenţei şi a debutului adolescenţei. Procesul autoeducaţional presupune un efort de voinţă şi implicare majoră din partea subiect/obiectului actului educativ, fiind şi în acest sens, unul complementar educaţiei iniţiale. Raportul educaţie – educaţie permanentă – autoeducaţie este unul de ordin dialectic. Astfel, iniţiatic, educaţia creează condiţiile necesare declanşării proceselor de educaţie permanentă şi autoeducaţie, cedând mai apoi teren în faţa acestora. Pentru explicarea caracterului dialectic al acestei relaţii propunem o schemă comprehensivă cu repere cronologice de principiu în ontogeneză.

METODE SI PROCEDEE DE AUTOEDUCATIE

1. Autopersuasiunea

Atunci cand o persoana reuseste singura sa-si asocieze o idee cu o trebuinta, respectiv sa-si insuseasca o idee clara, ferma, dotata cu certitudine subiectiva, de natura sa-i motiveze comportamentul, se poate vorbi de autopersuasiune. Ca atare, intelegem prin autopersuasiune metoda prin care obiectul educatiei, in calitate de subiect al propriei sale deveniri, isi aduce singur argumente, motive, temeiuri suficiente pentru a-si determina comportamentul in situatii date.

In cazul autopersuasiunii, sfatul si-l da educatul, in calitate de propriul sau educator, cel sfatuit, dedublandu-se in Eu si Mine (Ego si Alter-ego), el fiind capabil, altfel spus, sa se vada cu ochii altuia, atunci cand isi da singur sfaturi. Autopersuasiunea este grea, dar este posibila: omul isi poate forma puterea de a-si domina slabiciunile, de a fi virtuos, pe masura desavarsirii sale spirituale, care trebuie considerate drept obiectiv fundamental al educatiei si autoeducatiei.

Unul din momentele esentiale ale demersului formativ in care intervine autopersuasiunea este etapa din actul voluntar numita deliberarea motivelor. Alegerea uneia dintre multiplele alternative posibile, inaintea deciziei, necesita o “cumpanire” valorica temeinica. Persoana aflata in aceasta situatie isi aduce singura argumente in sprijinul optiunii care-i reprezinta convingerea. A.Aret si G.Kovalev recomanda inscrierea intr-un tabel a argumentelor pentru si contra unei alternative, cu indicarea punctajului acordat fiecareia. “Cel ce se sfatuieste” trebuie sa aiba o gandire elastica si sa nu problematizeze inutil pe marginea unei hotarari care implica si mici sacrificii, respectiv sa nu dea curs tendintei de a-si submina hotararile cu suport rational si afectiv intemeiat, pentru motivul ca acestea impun si unele renuntari.

2. Exercitiul

Asa cum observa si A. Barna, autoexersarea reprezinta metoda fundamentala in procesul de autoeducatie, deoarece fara exercitiu, toate celelalte metode raman ineficiente. Exercitiul consta intr-o repetitie frecventa si tenace a unei activitati in vederea insusirii si perfectionarii ei, a formarii unor deprinderi si a obtinerii unor performante. Adeseori exercitiul poate sa suplineasca lipsa unei aptitudini sau chiar sa dea mai mult decat o aptitudine neexercitata.

Exista achizitii in plan moral, religios, intelectual, fizic etc., care nu pot fi dobandite decat prin repetarea sistematica, timp indelungat, cu tenacitate, a anumitor activitati (formarea punctualitatii si a constiinciozitatii in munca, a politetii in relatiile cu alti oameni, de a nu raspunde la o nedreptate cu alta nedreptate).

Se stie ca nu orice fel de exercitiu se dovedeste a fi util. Simpla repetare a unei activitati se poate solda fara rezultatul dorit daca nu sunt indeplinite anumite conditii:

·        Precizarea scopului urmarit este o cerinta de prima importanta, caci prezenta acestuia ii directioneaza omului intreaga activitate. Scopul are si o importanta functie motivationala. A-si formula obiective ale autoeducatiei inseamna a se proiecta in viitor si a arata ce achizitii isi doreste, respectiv ce calitati vrea persoana sa-si cultive si ce trasaturi negative trebuie combatute pentru a se implini, treptat, ca personalitate.

·        O puternica motivatie interna. Se poate spune, fara riscul de a gresi, ca succesul unui act de autorealizare se coreleaza cu taria motivatiei interne a acelui act. Taria acestei motivatii face posibila repetarea actului pana la atingerea obiectivului propus. Trebuie, desigur sa avem in vedere si natura obiectivului: de la o persoana la alta, diferitele obiective prezinta dificultati diferite.

·        Gradatia efortului este o alta conditie a  eficientei exercitiului. Ea este, de altfel, legata de caracterul sistematic al acestuia. Este important sa se inceapa cu exercitii mai putin pretentioase, de dificultate redusa, pentru ca succesul obtinut sa poata deveni un factor motivational pentru abordari cu dificultate mereu sporita. O gradare corecta a efortului necesita cunoasterea posibilitatilor proprii si adecvarea aspiratiilor la aceste posibilitati.Discrepanta prea mare intre aspiratii si posibilitati duce la blocarea exercitiului.

·        Cunoasterea si evaluarea, pe parcurs, a rezultatelor obtinute. Este unanim acceptat faptul ca activitatea se desfasoara la inceput, cu multe greseli. Aceasta inseamna ca mijloacele folosite in relizarea ei nu sunt adecvate in mod satisfacator la obiectivele propuse, sau ca sunt incalcate unele cerinte ale exercitiului. Remedierea greselilor inregistrate in orice exercitiu necesita cunoasterea si evaluarea pe parcurs a rezultatelor, iar aceasta trebuie facuta sistematic.

3. Autostimularea

a.     Adoptarea unui model de om

b.    Folosirea portretului

c.      Maxima de viata (deviza)

d.    Rationarea

e.      Compensarea

f.      Resemnarea

g.     Rationalizarea

h.    Simularea si disimularea

i.       Proiectarea vinovatiei personale

j.       Regresiunea ca modalitate de echilibrare psihica

k.    Echilibrarea si autostimularea prin transfigurare imaginara a lumii externe si a eu-lui

4. Autoconstrangerea                

Autoeducatia reclama participarea constienta si sistematica a omului in propria sa formare. Mai retinem, de asemenea, ca acest proces implica o lupta grea si de durata a omului cu sine insusi. Pentru a preveni caderile in acesta lupta si pentru a se redresa dupa cadere, omul trebuie sa invete sa-si impuna, in mod ferm, indeplinirea unor cerinte, sa se constranga pentru atingerea obiectivelor propuse. Apare astfel, necesitatea autoordinului. Acesta presupune in principal disciplinarea dorintelor, stapanirea acestora pentru a nu deveni robul lor.

Cine isi formeaza capacitatatea de a se stapani in lucrurile mici, de a-si impune constrangerea in faptele cotidiene, va reusi sa se domine si in problemele mari ale vietii. Nu trebuie uitat ca “nu exista mijloc usor pentru a invata lucruri grele.”(Iosif de Maistre) Autoconstrangerea trebuie privita ca o premisa (metoda) a autoeducatiei, dar si ca un rezultat al acesteia. Puterea omului de a se stapani si de a-si impune nu este un dat, ci un rezultat al educatiei si al autoeducatiei. Pe masura ce isi dezvolta aceasta capacitate, omul se educa mai bine si progresand in auotoeducatie el isi dezvolta mai bine capacitatea respectiva.

                                              

5. Jurnalul intim

S. Smiles spune ca obisnuinta de a pune pe hartie gandurile si observatiile, pentru a sti unde sa le gasesti, ca sa le impiedici sa dispara in tinutul indepartat al uitarii, a fost de un mare folos multor oameni intelepti si studiosi. Orice jurnal intim este, in esenta, o modalitate de confesare, de mai buna cunoastere de sine, dar, cum vom vedea, e mult mai mult decat atat. Serban Cioculescu spunea ca scopul principal al unui jurnal este tocmai descoperirea, zi de zi, pentru sine, inainte de a se gandi la ceilalti, a ceea ce se numeste “eul profound”, cel necomunicabil decat hartiei, printr-o interiorizare mereu mai adancita.

In general se considera ca parintele modern al memorialisticii este Jean Jack Rousseau cu ale sale “Confesiuni”. Alaturi de lucrarea aceasta, Autobiografia lui B.Franklin s-a impus, pentru urmasi, drept opera clasica a genului. Tolstoi a tinut si el, de-a lungul catorva decenii, un minutios jurnal intim ca mijloc de autocontrol si autodepasire permanenta.

6. Autoanaliza

Spre deosebire de autocontrol, care se realizeaza in procesul activitatii, autoanaliza are loc dupa desfasurarea acesteia. In esenta, prin autoanaliza se urmareste:

·        Confruntarea rezultatelor obtinute cu obiectivele propuse, respective ceea ce s-a realizat cu ceea ce s-a planificat;

·        Relevarea factorilor de success precumsi dezvaluirea cauzelor reale ale nerealizarilor;

·        Stabilirea masurilor concrete pentru consolidarea rezultatelor positive ca si cele necesare pentru corectarea greselilor;

·        Afirmarea si reafirmarea hotararii de implicare in mai mare masura a persoanei in munca de autoformare.

Procesul de autoanaliza este pe deplin posibil, datorita particularitatii constiintei umane de a se dedubla, de a se oglindi pe ea insasi. Constiinta este autoconfidenta, spunea Mihai Ralea. In masura in care se edifica acest for interior omul devine propriul sau sfatuitor si judecator.

Pentru a fi eficient, examenul de constiinta trebuie sa indeplinesca cateva conditii:

a.     caracterul sistematic si active;

b.     sinceritate deplina;

c.      legatura cu analiza (aprecierea) obiectiva facuta de alte persoane.

7. Autoevaluarea

Cercetarile din domeniul psihologiei personalitatii au relevat o dimensiune majora a comportamentului uman: activitatea de evaluare si de apreciere. Aceasta activitate este considerate majora, intrucat ea este implicata in cele mai diferite aspecte ale vietii individului, conditionand atat atitudinea fata de sine, cat si atitudinea fata de altii. Capacitatea de autoevaluare este incontestabil o conditie si un rezultat al autoeducatie.

Aurora Perju- Liiceanu spune ca autoevaluarea se bazeaza pe sistemul self, variabila cruciala in psihologia personalitatii, care cuprinde: ideile si trairile individului ce au la baza intreaga sa istorie, structura motivelor si a aspiratiilor, precum si conceptia individului privind eficienta si competenta sa. In cazul autoeducatiei sistemul self poate fi relevant prin prezenta unei capacitate complexe, care implica putinta omului de autocunoastere, de autoproiectare in viitor, de evaluare a lucrurilor, de a simti si a actiona in perspectiva, increderea in posibilitatile proprii.

Autoevaluarea practicata zilnic, cu deplina sinceritate si exigenta fata de sine, face posibila punerea fata in fata a “omului de dimineata” cu “cel de seara”, respectiv a celui care dimineata promite, isi face planuri indraznete, cu cel care realizeaza, care constata indeplinirea sau neindeplinirea telurilor propuse.

Alaturi de autoevaluarea zilnica trebuie sa avem in vedere si alte evaluari facute la diferite intervale de timp: saptamanal, lunar, trimestrial, anual. Utilitatea acestora sporeste considerabil daca ele se realizeaza pe baza de teste sau de chestionare cu scale gradate.

Educatia permanenta

1. Delimitari conceptuale;
2. Caracterizarea educatiei permanente;
3. Autoeducatia.

1. Delimitari conceptuale

Conceptul de educatie permanenta are referinte in culturile chineza, indiana, greaca, crestinismul timpuriu, in lucrarile lui Comenius. Doctrina educatiei permanente a fost formulata la inceputul secolului XX in Anglia (1919). Dupa al doilea razboi mondial a devenit un principiu activ, o idee fundamentala a proiectelor de reforma (Vaideanu , citat de Stanciu, 1999); o perspectiva pentru toate tipurile si nivelurile de educatie (De Landsheere citat de Stanciu, 1999);  trasatura distincta a civilizatiei contemporane, expresie si factor de motivatie pentru o tinerete interioara (Suchodolski, citat de Stanciu, 1999); sistemul educativ al sociatatii de maine (Stanciu, 1999).
Educatia permanenta poate fi definita drept procesul de perfectionare a dezvoltarii personale, sociale si profesionale pe durata intregii vieti a individului (Dave, 1991, Stanciu, 1999) sau un proces integrator al tuturor actelor si modalitatilor educationale intr-un continuum spatio-temporal si care defineste un proces omogen de instructie si educatie, extins pe intreaga viata a individului, fara nici o sectorizare artificiala (Stan, 2001).

2 Caracterizarea educatiei permanente

Conditii care impun educatia permanenta (Cucos, 1998, Stan, 2001):

• revolutia stiintifica si tehnica care a dus la “explozia” cunoasterii si la perisabilitatea cunostintelor;
• noile mutatii din viata economica, sociala, politica si culturala care a dus la schimbarea masiva a statusului economico-social al multor oameni, prin trecerea fortei de munca in sectorul secundar si tertiar (servicii) si apoi in cel cuaternar (cercetare).
• schimbarile din structura demografica, care indica o crestere a persoanelor in varsta, ei pot fi influentati, prin educatia primita, sa ramana activi, productivi, creatori;
• cresterea timpului liber, care poate fi o sursa de progres si bunastare.

Caracteristici:

• un caracter continuu -; educatia trebuie continuata toata viata, deoarece mediul social, profesional si cultural cunosc un proces evolutiv, pe de o parte, iar adultul are datoria sa-si continue educatia pentru a-si forma proprii copii (Schwartz, 1976, citat de Stanciu, 1999, Cucos, 1998);

• un caracter global -; continuum educational care priveste toate nivelurile si tipurile de educatii (Stanciu, 1999);

• un caracter integral -; urmareste formarea armonioasa si echilibrata a propriei personalitati (Stanciu, 1999);

• caracter universal si democratic (Dave, citat de Cucos , 1998);

• evita formarea unui elev perpetuu, individul fiind inscris pe traiectoria autoformarii continue (Vaideanu, 1988, citat de Stanciu, 1999, Cucos, 1998);
• obiectivele ei sunt: stabilitate intrapsihica, vigoare emotionala, optiune responsabila, angajare sociala, autodepasire, dispozitie pentru reinnoirea cunostintelor, interinvatarea, invatare autodirijata (Dave, 1991, citat de Cucos, 1999)

• modalitatea operationala de intrupare depinde de variabilele intra- si extraeducationale, ce caracterizeaza diferite zone culturale si anumiti indivizi (Cucos, 1999);

• familia, comunitatea, institutiile pedagogice joaca un rol important in sistemul educatiei permanente (Cucos, 1998);

• se caracterizeaza prin suplete de continut, de instrumente, de tehnici si timp de invatare (Dave, citat de Cucos , 1998);

• are doua laturi componente: generala si profesionala, care sunt interactive (Cucos, 1998);

• exercita o functie corectiva, remediaza dificultatile educatiei actuale (Cucos, 1998);

• mentinerea si ameliorarea calitatii vietii ((Dave, citat de Cucos , 1998);

• sunt trei conditii pentru a realiza educatia permanenta: ocazia, motivatia, educabilitatea (Dave, citat de Cucos , 1998);

• este un principiu organizatoric pentru toata educatia (Dave, citat de Cucos , 1998);

• pedagogia contemporana vorbeste de curriculum-ul educatiei permanente, care se focalizeaza asupra nonformalului si informalului (Stanciu, 1999);

• noi finalitati ale educatiei contemporane: pregatirea individului pentru educatia permanenta, realizandu-se astfel o rasturnare a piramidei finalitatilor si obiectivelor, accentuandu-se valentele formativ-educative ale invatamantului, apoi formarea structurilor mentale, si deprinderilor de munca intelectuala (Stanciu, 1999);

• reconsiderarea metodologiilor de instruire, promovarea metodelor activ-participative (Stanciu, 1999);

• formarea unor tehnici de munca intelectuala (autoeducatia) (Stanciu, 1999);
• profesorul devine”coleg de invatare” (Cucos, 1999);

Pentru realizarea in practica a educatiei permanente trebuie modificate mentalitatile, apoi trebuie create structurile necesare pentru a transforma societatea (Stanciu, 1999).

3 Autoeducatia

Se defineste ca fiind activitatea constienta si complexa a fiintei umane desfasurata in scopul desavarsirii propriei personalitati (Stan, 2001).
Subiectul uman isi stabileste propriile scopuri si isi mobilizeaza resursele in vederea valorificarii maxime a informatiilor disponibile pentru atingerea dezideratelor propuse.
Ea este o consecinta a noii perspective asupra educatiei -; educatia permanenta -; si se formeaza treptat, prin initierea copiilor asupra metodelor si tehnicilor de munca intelectuala, care sa le permita dobandirea unor noi cunostinte, noi competente si noi comportamente, fara a recurge la sprijinul scolii (Jinga, Istrate, 1998).
Directiile de actiune pentru dezvoltarea capacitatii de autoeducatie sunt (Stan, 2001):
• dezvoltarea curiozitatii si instinctului de explorare prin utilizarea unor strategii didactice activ-participative, si asigurarii unui raport adecvat intre cunostintele declarative (“gata facute”) si cele procedurale (solicita efort din partea elevului pentru achizitionare);
• dezvoltarea unor strategii si abilitati de munca intelectuala care sa conduca la autonomia cognitiva a elevului;
• cultivarea independentei si intereselor elevilor;
• educarea vointei elevilor si a capacitatii lor de a depune efort constant;
• ajutarea elevilor in organizarea judicioasa a timpului si in constientizarea exigentelor ce decurg din idealul de viata pentru care au optat;
• cultivarea capacitatii de autoevaluare si reflectie personala a elevului.
Daca este sustinuta de o motivatie corespunzatoare, autoeducatia poate deveni principala sursa de actualizare si perfectionare a cunostintelor si abilitatilor individului.
Intre metodele si tehnicile de munca intelectuala specifica autoeducatiei distingem:
• metodele si tehnicile de informare, documentare, prelucrare si stocare a informatiilor sau cunostintelor;
• metodele si tehnicile de invatare;
• metodele si tehnicile de cercetare, experimentare si dezvoltare a cunoasterii;
• metodele, tehnicile si procedeele de activitate (Muresan, citat de Jinga, Istrate, 1998).


Intre metodele si porcedeele de autoeducatie distingem (Comanescu, 1996):

• autopersuasiunea;
• exemplul;
• autostimularea:
- adoptarea unui model de om,
- folosirea portretului,
- maxima de viata,
- rationarea,
- compensarea,
- resemnarea,
- rationalizarea,
- simularea si disimularea,
- proiectarea vinovatiei personale,
- regresiunea ca modalitate de echilibrare psihica,
- echilibrarea prin transformare imaginara a lumii externe si a eu-lui.
• autoconstrangerea;
• jurnalul intim;
• autoanaliza,
• autoevaluarea rezultatelor.

Ca tehnici de munca intelectuala eficienta putem aminti cele 24 de “indemnuri” prezentate de Jinga & Negret:

INVATA SA INVETI!
1. PLANIFICA-TI STUDIUL IN MOD RIGUROS!
1.1. Nu incepe sa studiezi fara sa evaluezi timpul disponibil!
1.2. Nu incepe sa studiezi fara sa inventariezi materia si dificultatile acesteia!
1.3. Fa-ti un CALENDAR DE STUDIU raportand materia de invatat la timpul disponibil in functie de dificultatile acesteia!
1.4. Asigura-ti un timp de rezerva!

2. Organizeaza-ti stiintific studiul!
2.1. Fa-ti un PLAN DE STUDIU! Adica:
2.1.1. Inainte de a incepe sa studiezi stabileste-ti obiectivele clare!
2.1.2. Analizeaza resursele necesare pentru a realiza obiectivele stabilite!
2.1.3. Creeaza-ti conditii potrivite de studiu!
2.1.4. Alege mijloace de studiu adecvate!
2.1.5. Organizeaza-ti munca in asa fel, incat sa poti verifica daca ai realizat ceea ce ti-ai propus!
3. STUDIAZA EFECTIV!
3.1. Respecta cu tenacitate calendarul si planul de studiu!
3.1.1.Fii perseverent!
3.1.2. Nu-ti pierde increderea in tine insuti niciodata!
3.2. Invata sa aplici tehnicile stiintifice de munca intelectuala!
3.2.1. Respecta legile, regulile si conditiile de baza ale invatarii eficiente!
3.2.2. Invata cateva principii de ergonomia muncii intelectuale!
3.2.3. Cunoaste-ti aptitudinile de a citi!
3.2.4. Invata sa citesti stiintific!
3.2.5. Invata sa citesti eficient!
3.2.6. Deprinde a o tehnica de lectura rapida!
3.2.7. Invata sa faci adnotari!
3.2.8. Invata sa iei notite!
3.2.9. Invata sa intocmesti fise de lectura!
3.2.10. Invata sa intocmesti rezumate!
3.2.11. Invata sa consulti bibliografia recomandata!

4. VALORIFICA EFICIENT REZULTATELE STUDIULUI!
4.1. Invata sa realizezi compuneri si lucrari scrise!
4.2. Invata sa pregatesti corect si sa sustii corespunzator examene!

Rolul familiei in dezvoltarea copilului

Se spune ca educatia primita in familie reprezinta cam 50% din dezvoltarea mental-emotionala si din caracterul viitorului adult. Familia este un micronucleu in care se formeaza viitorul cetatean, prieten sau parinte. Putini parinti inteleg acest lucru si ca numai ei sunt in masura sa dea copilului sau copiilor lor "vitaminele" de care acesta are nevoie pentru a creste si a deveni un om responsabil, capabil sa isi asume toate aceste roluri din societate.

Ce inseamna a fi parinte?

A fi parinte este intr-adevar o arta dar putini sunt cei care se incumeta sa o practice, sa o inteleaga mai intai si mai ales sa inteleaga ce importanta e pentru formarea copilului lor.

In primul rand, ca orice meserie si arta este important sa intelegi ce este fiinta umana, care e scopul ei pe acest pamant. Parintele trebuie sa isi raspunda la niste intrebari cum ar fi: de ce imi doresc copii? vreau cumva sa implineasca tot ce n-am implinit eu? sa aiba tot ce n-am avut eu? copilul meu va fi doar o prelungire a personalitatii mele? Daca raspunsurile la aceste intrebari sunt afirmative, e mai bine sa se mai amane conceptia.

Cum sa imi cresc copilul?

Puterea exemplului personal este elementul cel mai important pe care trebuie sa il aiba in vedere un parinte. Copilul este cel putin in primii ani de viata dar si mai tarziu, un imitator perfect. Aproape tot ce invata o face imitand pe cei din jur, si mai ales pe cei pe care ii considera dumnezei: pe mama si pe tata.

Un viitor parinte trebuie sa stie daca e destul de responsabil incat sa se ocupe de inca o fiinta umana, daca e el insusi un om matur, echilibrat, impacat cu sine si cu partenerul de viata. Copilul e si o incununare cumva a unei relatii bune si sanatoase...

Copii sunt extrem de vigilenti si receptivi la tot ce se intampla in jur. Ei vin pe lume cu niste rezervoare goale pe care parintii au misiunea de a le umple: cu dragoste, cunostinte, adevaruri spirituale. Copiii care au parte de rezervoare cat mai bine umplute sunt si oamenii care vor avea cele mai putine probleme de a vedea si intelege viata si lumea asa cum e ea, de a fi niste cetateni buni, niste prieteni adevarati, de a avea relatii sanatoase si a-si intocmi la randul lor familii adevarate.

Riscurile unei cresteri inadecvate

Depravatii, prostituatele sau bolnavii psihic sunt acei copii deveniti azi adulti, care au crescut intr-o familie cu probleme. Alcoolismul, divorturile, problemele psihice ale unuia din parinte sunt doar cateva din plagile grave care pot afecta considerabil dezvoltarea copilului.

Uneori e suficient ca pur si simplu un comportament inadecvat din partea unuia dintre parinti- sau a amandurora- ca de exemplu coplesirea, protejarea exagerata a copilului fata de orice eventual pericol din afara, sau dimpotriva egoismul exagerat al acestuia ii poate produce copilului afectiuni dar mai ales rani greu de vindecat.

Astazi este o "moda" in a inlocui dragostea adevarata pe care un parinte este dator sa o dea copilului sau cu bani sau alte lucruri materiale. Asta poate dauna foarte mult formarii caracterului copilului. Se poate invata un rasfatat, si sa priveasca cu superioritate pe cei mai putin instariti decat el. Banii, grija pentru lucrurile materiale de care are nevoie un copil inlocuiesc de multe ori insa dragostea si in famillie mai putin bogate, care considera ca daca ii dai copilului mancare, haine si ii asiguri tot ce trebuie pentru a urma o scoala, si-au facut datoria de parinte.

Rezervorul cu iubire e cel mai important

Se intampla destul de des astazi ca micutul sa nu fie decat o "greseala a tineretii". Si atunci evident nu mai putem vorbi de nicio pregatire anterioara a viitorului parinte, de niciun fel. Mama se poate informa, vorbi cu un psiholog de copii, dar mai ales trebuie sa fie recunoscatoare ca l-a nascut. Starea pe care o are la nasterea copilului unul dintre parinti sau amandoi se transmite foarte usor la copil si acesta se poate simti nedorit mult timp dupa nastere fara sa inteleaga de ce.

 

Mama si tatal care au devenit parinti "pe neasteptate" au aceasta sansa sa devina buni parinti: sa fie multumiti, sa ii multumeasca Lui Dumnezeu pentru copil si sa il iubeasca cum stiu ei mai bine. De multe ori daca acest rezervor al dragostei este umplut suficient, celelalte se pot umple mai usor de-a lungul timpului, cu ajutor, cu ceva efort, cu educatia primita de la institutiile de invatamant.

Importanta jocurilor in dezvoltarea copilului

Fortifica dezvoltarea emotionala, fizica si intelectuala a copilului tau si incurajeaza sa isi exprime cu incredere imaginatia. Timpul de joaca al unui copil ar trebui sa fie intotdeauna un timp in care se invata.

Daca petreci o zi intreaga cu un copil vei observa ca toata ziua el este ocupat cu jocuri, trecand de la unul la altul. Desi multi stiu ca activitatea de baza pentru copii este joaca, putin considera ca aceasta este importanta pentru dezvoltarea lor.

Joaca este o activitate importanta pentru dezvoltarea sociala, mentala si fizica a copilului. Jocurile educationale sunt importante pentru ca il mentin pe cel mic intr-o continua stare de invatare. De exemplu, sunt unele jocuri care ii pun la contributie capacitatile educationale si academice precum scrierea sau cititul.

Copii cresc si isi sensibilizeaza simturile, isi intaresc muschii, isi coordoneaza vazul sau incearca sa isi controleze corpul prin joaca. Ei descopera lumea si pe ei insisi prin jocuri. Isi dezvolta noi aptitudini si devin tot mai competenti in ceea ce priveste capacitatile cognitive, sociale, emotionale, motorii, fizice si ligvistice. Aceste lucruri inseamna ca jocurile ajung sa modifice aproape toate ariile de dezvoltare ale unui copil.

Il pot invata despre ce este bun si rau si ii ofera sansa de a invata mai multe despre animale, oameni si lumea care il inconjoara. Ele au o mare semnificatie si in dezvoltarea sanatoasa a copilului permitandu-i si incurajandu-l sa proceseze informatii si sa descopere prin propriile puteri sensul lumii in care traieste.

Jocurile copiilor pot fi clasificate in jocuri sociale, jocuri fizice si jocuri cognitive. Prima categorie se refera la participarea si interactiunea copilului cu alti copii in timpul jocului, a doua se refera la jocuri ce dezvolta fizicul celui mic, iar a treia categorie reflecta nivelul mental de dezvoltare al unui copil.

Importanta jocurilor sociale in dezvoltarea copilului

Jocurile sociale sunt acele jocuri in care copii interactioneaza intre ei in diferite grade. Cu cat creste cu atat el tinde sa devina tot mai sociabil si mai cooperant. La inceput se joaca singur, apoi se joaca alaturi de ceilalti copii si in cele din urma el reuseste sa intre in contact si cu ceilalti copii.

Mediul este un important factor pentru jocurile sociale, deoarece cu cat copilul petrece mai mult timp jucandu-se singur, sau uitandu-se la televizor cu atat el va tinde sa se joace singur pentru mai mult timp, pentru ca mediul l-a facut mai pasiv, nefiind astfel obisnuit sa interactioneze cu altii.

 In schimb copii care au petrecut mai mult timp la caminele de copii sau gradinite se joaca mai mult social. Aceste tipuri de jocuri sunt considerate mai mature decat cele in care este de unul sigur deoarece un copil daca ia in considerare alt copil in activitatile sale, inseamna ca acest lucru ne spune ceva despre nivelul scazut al sentimentului de egocentrism.

Bineinteles ca sunt si unele jocuri in care copilul se poate juca sigur si care sunt mult mai potrivite pentru dezvoltarea cognitiva decat cele sociale, in conditiile in care se fortifica independenta si maturitatea cognitiva.

Este bine sa tineti cont si de personalitatea fiecarui copil in parte: sunt cei carora le place activitatea singulara si nu vorbesc numai de cei cu probleme de insecuritate, egoism sau grija de propria persoana, ci mai degarba sunt si unii care sunt timizi din fire.

Prin jocuri un copil poate sa invete ce inseamna sa lucreze in echipa, invatandu-l sa imparta cu ceilalti abilitatile pe care le are, dar si sa se afle intr-o constanta competitie pentru a deveni cel mai bun. Tot prin aceste jocuri un copil invata sa fie critic.

Importanta jocurilor cognitive in dezvoltarea copilului

Jocurile cognitive dezvolta abilitatile mentale ale copilului. Aceste tipuri de jocuri evolueaza odata cu evolutia copilului. Asadar, evolueaza de la simple jocuri fizice repetitive de exemplu de rotire a unei mingii, la jocuri constructive, apoi la jocurile cu simboluri si in final la jocurile formale cu reguli.

Jocurile simbolice sunt destul de importante. Capacitatea de a pretinde se bazeaza pe capacitatea de a recunoaste, retine si folosi simboluri. Acest tip de joc incepe in jurul varstei de 3 ani, devine destul de cunoscut pe la 4-5 ani si apoi se trece la urmatoarea etapa. Prin imaginatie copilul intelege mai bine ce au vrut ceialti sa spuna, isi dezvolta capacitatile pentru a rezolva probleme sociale si isi poate exprima creativitatea.

Daca micutii  au resurse care sa ii ajute sa isi exprime creativitatea prin jocuri, fie sociale sau cognitive, ei vor deveni adulti fara vreo problema in gasirea vocatiei sau in gasirea unui loc de munca pe care sa il indrageasca. In timp ce acei copii care nu pot sa isi arate creativitatea, vor deveni adulti cu probleme in munca. Vor putea fi adulti pasivi sau cu un impuls mic de a activa la jocurile sau ocupatia pe care o au.

Si jocurile pe computer sunt de folos in dezvoltarea unui copil deoarece il poate invata pe cel mic cum sa foloseasca calculatorul. Prin jocul cu figurile si culorile copilul invata cum sa foloseasca mouse-ul mutand figurile geometrice sau colorandu-le. De asemenea, ei mai invata cum sa potriveasca nuantele de culori.

Jocurile creeaza curaj si inspira pe cel mic sa isi dovedeasca singur care este maxima sa. Il invata de asemenea sa ia decizii rapide si cum sa lucreze in conditii de presiune si stres. Unele jocuri creeaza capacitatea de a construi.

Importanta jocurilor fizice in dezvoltarea copilului

Jocurile fizice sunt acele tipuri de jocuri prin care se dezvolta corpul unui copil din punct de vedere fizic. Acestea pot fi impartite in doua categorii: cele pentru dezvoltarea maselor de muschi mari si cele pentru dezoltarea maselor de muschi mici.

Echipamentele de alergat, catarct, sarit sau alergat sunt cele care ajuta la aprofundarea dezvoltarii muschilor mari. Astfel, copii isi pot perfectiona agilitatea si coordonarea, iar ceea ce este util este faptul ca nici nu necesita foarte mult echipament pentru aceste tiputi de exercitii.

Aceste exercitii se refera la abilitatile motorii ce pot fi si ele dezvoltate prin jocuri precum actiunea de a colora sau taia, care dezvolta muschii mici, coordonarea si dexteritatea. Cu cat cresc cu atat ei isi maresc si dificultatea jocului, ajungand chiar sa se folosesaca de jocuri ce implica si imaginatia.

Unele jocuri se bazeaza pe exercitii de fitness. Acestea il invata pe copil cum sa se mentina sanatos si intr-o forma buna. Poate sa afle si despre cum sa sara, cum sa mearga sau cum sa loveasca.

Cu si despre educatie

       

       Copiii invata ceea ce traiesc. Educatia care insufla valori

Cartea aceasta preia titlul unui vechi si bine-cunoscut poem pedagogic al lui Dorothy Law Nolte. Preceptele lui au devenit un adevarat cod de comportament in viata de familie pentru generatii intregi de parinti americani. Iata unul dintre precepte: Daca traiesc in critica si cicaleala, copiii invata sa condamne. Sau: Daca traiesc in acceptare, copiii invata sa iubeasca. Adevaruri simple, de bun-simt. Autoarele le-au dezvoltat in acest manual de "educatie care insufla valori" adresat parintilor, bogat in istorioare ilustrative.

 Editura Humanitas (2011)

Învățarea mecanică

Odată ajuns în posesia informațiilor elevul acționează conștient asupra ei încercând să o rețină pentru a o putea folosi în viitor. El poate acționa în acest sens în 2 moduri:

1.      Încearcă să rețină ideea legând-o de ceea ce știa dinainte și dându-i un sens (învățarea conștientă)

2.      Memorează ideea fără să o lega prin implicații sau semnificații de ceea ce știa dinainte (învățarea mecanică)

Gradul conștient sau mecanic al învățării depinde de interacțiunea dintre forma finală a ideii noi învățate și ideile existente în structura sa cognitivă.

Condiții pentru asigurarea învățării conștiente:

·         Materialul de învățat să fie susceptibil de o asociere logică, adică să aibă calități care să îi permită o asociere logică)

·         Elevul să aibă un reportoriu de idei/cognitiv la care să poată asocia (integra) ideea nouă de învățat

·         Elevul să încerce să realizeze această asociere.

Paradigma învățării conștiente se bazează pe următoarele 2 fenomene:

1.      Factorul care influențează decisiv esența învățării este cantitatea, claritatea și organizarea cunoștințelor existente ale celui ce învață. Acesta organizate sub formă de noțiuni fapte, teorii, alcătuiesc structura sa cognitivă.

2.      Natura materiei de învățare mai precis asociativitatea sa, acea calitate care îl face mai susceptibil.

Tipul de asociativitate care duce la învățarea conștientă trebuie să întrunească 2 calități deosebite:

1.      Calitatea substanțialității: relația nu se schimbă dacă se folosește o formă verbală diferită dar echivalentă.

2.      Caracterul nearbitrar al relației dintre noua idee de învățat și cunoștințele existente în structura cognitivă.

Aceste 2 calități conferă conținutului de învățare semnificație logică. Prezența semnificației logice la un conținut de învățat nu reprezintă o garanție că elevul o și percepe, deci că materialul respectiv are și un sens psihologic.

Paradigma învățării mecanice:

1.      Materialul de învățare este lipsit de semnificație logică

2.      Elevului îi lipsesc ideile relevante în propria structură cognitivă la care se poate raporta ideea nouă/materialul de învățat

3.      Nu are dispoziția necesară pentru a realiza afectiv asociere.

O idee nouă care devine semnificativă ca rezultat a învățării conștiente e mai puțin vulnerabilă la interferențele cu alte asociații arbitrare, fiind astfel de reținut în memorie.

De ce învață elevii mecanic?

·         Pentru a masca lipsa de înțelegere inițială, este mai economic

·         Din cauza unor profesori

·         Neîncrederea în a învăța conștient

·         Capacitatea de a învăța conștient

Descurajarea învățării mecanice: ce trebuie să facă profesorul?

Cum se evaluează, cât de des, cum se evaluează; sarcinile de evaluare să ceară aplicații în contexte noi, întreprinderi creative, originale.

Se poate concepe structura de idei rezultată în urma învățării sub forma unei piramide pentru fiecare disciplină de învățare cu ideile cele mai generale așezate la vârf (ideile ancoră) și subsumând ideile particulare.

Ce se întâmplă în psihicul elevului cu o idee nouă din momentul în care ea este pusă în relație cu o idee ancoră și până în momentul în care este uitată:

·         Când este prezentată prima dată elevului ideea nouă interacționează cu ideea/ideile ancoră, aceste din urmă asigurând o fixare care permite reținerea în memoria de lungă durată a ideii noi. Imediat (maxim câteva zile) după asociere cele 2 idei sunt disociabile, dar cu timpul noua idee învățată își reduce sensul la aceea al ancorei sale care e mult mai stabilă. Pe măsură ce trece timpul posibilitățile de disociere dispar iar cel ce învață trece prin diverse stadii de rememorare astfel:

o   La început el va fi în stare să-și amintească sensul ideii, ulterior nu își va mai aminti sensul dar va putea să o recunoască atunci când o reîntâlnește în diferite contexte

o   Ulterior nu va mai cunoaște dar o va putea reînvăța într-un timp mult mai scurt decât cel în care a învățat la început.

Stabilitatea asigurată de ideile ancoră explică de ce materialele învățate conștient sunt mult mai eficient reținute în memorie decât cele învățate mecanic. În cazul învățării mecanice ideile noi sunt asociate arbitrar cu ideile existente fiind astfel lipsite de fixare fermă.

Cea mai importantă consecință pedagogică este că profesorul vrea să fie eficient trebuie să ia măsuri pentru a asigura învățarea de către elevi a unor idei clare și stabile la care să se poată fixa materialul ulterior.

Învățarea conștientă la orice categorie de elevi mai puțin la cei cu deficiență mintală.